Plecarea ministrului Marcel Spătari mă întristează, însă nu mă surprinde. Prezența lui în Cabinetul de miniștri acoperea pustiul de la masa de ședințe a Guvernului și mă făcea să cred că există, totuși, demnitari care cunosc ce au de făcut în domeniul încredințat. Fără să se lase amețit de aerele de fudulie și aroganță, care fac deliciul miniștrilor străini de meritocrație și de domeniile pe care le administrează nu pentru binele public, ci pentru propria lustruială și importanță, Marcel Spătari îmi lăsa impresia că se călăuzea de câteva principii sănătoase, în care etica profesională, principiile deontologice, bunul simț și cei șapte ani de acasă, prevalau în fața indicațiilor venite de la VIP-uri, de la mafioții transnistreni, de la ideologii și amatorii cu carnete de partid de cuibul select de la Chișinău.
Mă tem să cred că prin viziunea, competența și voința sa de a construi o instituție modernă, europeană, Marcel Spătari a devenit un corp străin, pe care sistemul format și dominat de incompetenți, înfumurați și mercenari gen serebrean sau popescu, pur și simplu, l-a expulzat.
Dincolo de satisfacția răutăcioasă a unor narcisiaci, măscărici și incompetenți decizionali, care au interesul să păstreze intact sistemul moștenit și adaptat la noile condiții, ar fi necesar ca societatea să știe, să înțeleagă de ce un ministru bun, care s-a apucat la modul serios să europenizeze domeniul încredințat, se oprește sau este oprit la jumătate de drum, chiar dacă cererea de demisie e una standard și, ca pe timpuri, invocă motive personale.
Pentru cârdul de lingușitori adăpostiți sau cu viză de reședință pe coridoarele puterii, declar că Marcel Spătari nu-mi este rudă, nu mi-a făcut nici un serviciu și, cu regret, n-am avut nicio ocazie să discut cu Domnia sa.
