În ultima perioadă se vorbește tot mai des despre posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România ca alternativă la integrarea europeană, proces care, iată, pare să întâmpine din nou dificultăți.

Chiar dacă expresia „plan B” poate suna nepotrivit, pentru noi, unioniștii, perspectiva unirii rămâne binevenită, indiferent dacă aceasta ar fi susținută mai degrabă din considerente pragmatice decât din conștiință națională, simțire și adevăr istoric, așa cum ar fi firesc.

Totuși, apare o întrebare esențială: este pregătit terenul pentru unire? Cum este privită această unire din punct de vedere practic și pragmatic?

Pentru aderarea la Uniunea Europeană au fost necesare și sunt în continuare necesare numeroase condiții: acorduri de asociere, tratate, reforme instituționale, fonduri de preaderare, armonizarea legislației și respectarea unor standarde și principii europene.

Da, este incontestabil faptul că acest spațiu este unul românesc din punct de vedere istoric, cultural, lingvistic etc. Aproximativ 80% din populație este formată din etnici români/moldoveni, iar limba oficială este româna. Dar este oare suficient?

Nu cred că cineva își imaginează că se semnează o hârtie, se joacă Hora Unirii, se scoate bourul de pe drapel și, peste noapte, toți locuitorii dintre Prut și Nistru devin români în cuget și simțire.

Pentru ca o reîntregire să fie una firească și durabilă, românii de pe malul stâng al Prutului trebuie să se identifice și să rezoneze cu românii de pe malul drept al Prutului, dar și cu cei din toate regiunile României.

Cu alte cuvinte, cetățenii Republicii Moldova trebuie să se identifice drept români, să vorbească și să simtă românește, iar românii din România să îi perceapă și să îi accepte ca parte a aceleiași comunități naționale.

Nu mă refer aici la percepția unui istoric sau jurnalist de la București asupra unui scriitor ori artist de la Chișinău. Mă refer la milioanele de oameni obișnuiți. Ați încercat vreodată să discutați cu ei despre acest subiect? În piețe, pe șantiere, în mijloacele de transport, pe stradă, în aeroporturi sau în alte locuri unde se întâlnesc oamenii de zi cu zi?

Care este, în fond, strategia de apropiere a celor două maluri ale Prutului? Cine și cât a făcut în acest sens ceva în ultimii ani?

Nu vi se pare că am rămas repetenți la capitolul promovării identității românești în Republica Moldova? Și nu numai. Într-o anumită măsură, această identitate ar trebui consolidată și în interiorul României, pentru a evita situațiile în care Ion din Orhei este considerat rus, iar Mihai din Ismail este catalogat drept ucrainean.

În ultimii zece ani am locuit în mai multe orașe din România și, în același timp, am revenit constant în Republica Moldova, de câteva ori pe lună. Din acest motiv cunosc realitățile de pe ambele maluri ale Prutului poate mai bine decât mulți formatori de opinie, jurnaliști, politologi sau politicieni. Din perspectiva mea, de unionist convins, dar și de observator pragmatic, realitatea nu este deloc una încurajatoare.

Consider că nu s-a lucrat suficient la integrarea și apropierea reciprocă a celor două state românești. Această lipsă de acțiune poate reprezenta o piedică majoră în calea unei eventuale uniri.

Și nu mă refer doar la responsabilitatea autorităților de la București și Chișinău, ci și la responsabilitatea noastră, a societății în ansamblu.

Pentru un proiect de o asemenea importanță este nevoie de o strategie clară, de un proiect național pe termen lung, asupra căruia să se lucreze constant și consecvent. Televiziunea, radioul, sistemul de învățământ, ca să nu mai vorbim despre sistemul de securitate, infrastructură și administrație locală și centrală, necesită o evaluare, o reorganizare și o recalibrare majore. După 35 de ani de independență, pare că am rămas încă ancorați în anii ’90.

Probabil că mulți nu știu, dar în Republica Moldova există încă domenii în care sunt utilizate standarde, termeni și denumiri moștenite din perioada sovietică. Unele ministere, agenții și instituții funcționează încă după astfel de reguli.

De aceea, dacă există cu adevărat șanse reale pentru realizarea unirii într-un viitor apropiat, aceasta ar trebui să devină „planul A”, nu „planul B”. În acest context, conducerea de la Chișinău ar trebui să fie mai îndrăzneață și mai fermă în acțiunile sale, urmărind mai întâi integrarea deplină în spațiul românesc și, ulterior sau în paralel, consolidarea drumului către integrarea europeană.