În ultimii ani, Republica Moldova comemorează, în cea de-a treia duminică a lunii aprilie, victimele foametei din anii 1946–1947 – una dintre cele mai cumplite tragedii care au lovit acest pământ în secolul al XX-lea. Este un moment de reculegere, de reflecție și de readucere în memoria colectivă a suferințelor prin care au trecut zeci de mii de oameni, răpuși de foame, boli și lipsuri greu de imaginat astăzi.
Dincolo de statistici și documente, adevărata dimensiune a acestei catastrofe se regăsește în amintirile celor care au trăit-o. Adesea, bunica mea, Maria Cîrlig, îmi povestea despre acei ani ai copilăriei sale frânte de foamete. Avea doar șapte ani atunci, însă durerea acelor vremuri a rămas vie în sufletul ei până la sfârșitul vieții.Îmi spunea că oamenii ajunseseră să caute hrană oriunde mai exista o urmă de speranță. Mâncau coajă de salcâm, ciuperci culese din pădure și boabe de cereale scoase din ascunzișurile șobolanilor, adunate cu trudă și disperare. În fiecare zi, lupta pentru supraviețuire devenise singura grijă a familiilor. Copilăria dispăruse, iar jocurile fuseseră înlocuite de foame și teamă.Durerea cea mai mare a familiei a fost pierderea a doi frați ai bunicii mele. Un frate, în vârstă de doisprezece ani, și o surioară de numai patru ani au fost răpuși de foamete. Bunica își amintea cu lacrimi în ochi cum băiatul a fost dus la îngropăciune pe o scară, în lipsa unui sicriu, acoperit doar sumar, căci sărăcia și lipsurile nu mai lăsaseră nimic în casă. Pe fetiță au așezat-o într-un vechi lădoi de lemn, transformat în ultim adăpost al inocenței pierdute prea devreme.Ani la rând mi-am pus întrebarea: cu ce a greșit bunica mea, cu ce au greșit copiii acelei generații, ca să cunoască atâta suferință? Ce vină putea avea un copil care își dorea doar o bucată de pâine, o zi fără teamă și dreptul firesc la copilărie? Mai târziu am înțeles că ei nu au greșit cu nimic. Vinovate au fost nedreptatea, indiferența și un regim care a zdrobit destine omenești fără milă.Noi, tinerii de astăzi, nu suntem indiferenți față de aceste pagini dureroase ale istoriei. Chiar dacă nu am trăit acele vremuri, avem datoria de a asculta mărturiile celor care au supraviețuit, de a le păstra vie amintirea și de a spune mai departe adevărul. Respectul față de trecut înseamnă maturitate civică, conștiință națională și grijă pentru viitor. O societate care își ascultă bătrânii și își cunoaște suferințele devine mai puternică și mai demnă.
Astfel de mărturii ne arată că foametea din 1946–1947 nu aparține doar trecutului, ci continuă să trăiască în memoria familiilor care au purtat povara acelor ani. Fiecare casă a avut o rană, fiecare sat a avut o lacrimă, fiecare familie și-a dus crucea tăcută.
Comemorarea victimelor foametei nu reprezintă doar un gest simbolic, ci o datorie morală față de cei care au suferit și au pierit fără vină. Avem obligația să păstrăm vie memoria acestor tragedii și să transmitem generațiilor viitoare adevărul despre ele. Cine își uită trecutul riscă să îl repete, iar cine își cinstește memoria își apără viitorul.
Eugen Cîrlig este absolvent al Facultății de Istorie, în prezent student la Teologie și președinte al Asociația Studenților Creștin-Ortodocși Români Chișinău.
